Turnu Magurele a facut parte initial din provincia romana Dacia Malvensis (Oltenia istorica) fiind

un cap de pod spre est .Dincolo de cetate, spre est, erau nesfârsitele paduri ale Teleormanului care se

întindeau pâna pe teritoriul Bucurestiului.

Orasul de azi se afla pe locul unei asezari fortificate creata cel târziu în secolul al XIV-lea, pe ruinele unei

fortarete romane (TURRIS) din judetul Teleorman, , la varsarea râurilor Olt si Sâi în Dunare.

         In trecutul indepartat al orasului Turnu-Magurele nu trebuie neglijata cetatea dintre Dunare si Olt,

care a facut sa fie populata aceasta zona.

        Turnul situat intre Olt si Dunare a fost prezentat de unii istorici ca TURRIS ROMANUS, alti punand la

indoiala originea sa romana l-au considerat ca Turn medieval de aparare, defensiv, au considerat unii

aducand dovezi, in luptele cu turcii.

        S-a încercat localizarea cetatii Turris, mentionata de Procopius în lucrarea De bello gothico, la Turnu Magurele, dar dintre lucrarile de restaurare si acelea de edificare integrala – amintite în De aedificiis – pe care Iustinian le-a întreprins pe limes-ul danubian, nici una nu poate fi plasata în situl de la Turnu.
       Grigore Florescu, în sapaturile efectuate aici a crezut ca poate distinge o etapa romana, din perioada lui Constantin cel Mare, dar aprecierea s-a bazat pe câteva fragmente mici de ceramica atipica ce au fost datate ca apartinând epocii romane. Alte elemente folosite pentru datare sunt tehnica în care au fost realizate zidurile primei faze. Dupa parerea lui Gr. Florescu, zidul de incinta ar fi un compromis între opus quadratum si opus incertum, ceea ce ar denota ridicarea lui în epoca romana târzie (sec.IV), iar despre data la care ar fi fost parasita fortificatia ne vorbeste un ciob databil în secolele marilor migratii (sec.VI-VII) (1).

       Sapaturile efectuate de Gh. I. Cantacuzino, Anisoara Sion si G. Gâscan au dovedit stratigrafic ca în fapt nu se poate vorbi de existenta unei constructii romane de secol IV.

       Într-un document din chiar interiorul cetatii, datat 1397-1398 (2), ea este numita Holavnic, denumire care mai apare în 1531 (3) si într-o harta a lui J. B. Homan (sec.XVII) (4) sub forma Cholownic, alaturi fiind si notatia: Nicopolis Minor.
       Pe baza unui document al lui Alexandru Aldea (1432) ce mentioneaza cetatea/localitatea Pirgos, si bazându-se de asemenea pe denumirea “Turnu” ce în greceste ar avea forma Pyrgos, s-a încercat identificarea locului numit de Aldea cu “Nicopolul Mic”. Precum ne înstiinteaza Gh. I. Cantacuzino (5), aceasta ar putea mai curând sa desemneze localitatea si cetatea Pirgos de pe malul drept al Dunarii (6). În documentele straine de pâna în secolul XVI si într-o cronica româneasca (7) bazata pe cele straine, cetatea apare denumita exclusiv, ca pandant al cetatii de pe malul drept al fluviului, “Nicopolul Mic”. Pentru întreaga perioada urmatoare va fi mentionata doar sub forma Turnu. Cea dintâi mentiune o avem în 1397, într-o diploma data de Sigismund (8), în care sunt amintite luptele purtate aici la 1394-5.
       Gr. Florescu presupune ca cetatea exista înainte de 1393, când Bulgaria fusese cucerita de turci, iar în ceea ce ne priveste am putea relua în consens cu opinia cercetatorului, argumentarea pe care am elaborat-o la studiul dedicat Giurgiului. Chiar daca am sustine din aceleasi motive, expuse la capitolul despre cetatea din insula, datarea ei înainte de 1388, am face-o mai curând dintr-o retorica inutila caci intervalul dintre 1386 si 1394 este oricum mic, si ca atare suficient de exact. Nu stim daca exista în cronica lui Leunclavius (9) vreo cetate care prin amplasament si nume sa poata fi identificata cu Turnu.

       În ceea ce priveste fazele de constructie, acestea nu pot fi distinse integral si nici nu pot fi datate cu siguranta. În prima faza s-ar fi construit "donjonul" cu un diametru de 17.40 m la care s-au refolosit elemente romane si bârne de lemn pentru verticalizare. Din cauza pânzei freatice destul de ridicate, sapaturile nu au putut atinge fundatia, însa, prin sondaje de adâncime, s-a stabilit ca este foarte probabil ca acest turn circular sa se sprijine pe un teren consolidat cu piloti de lemn, apoi de un strat de mortar.
În interior este pavat cu caramida, care pavaj, din cauza platformei masive întarite cu un grilaj de lemn, s-ar afla cu 2 m mai sus decât nivelul de calcare din exterior.
       Gr. Florescu a avansat ipoteza foarte plauzibila ca turnul circular ar fi folosit drept depozit de munitii, însa cel mult la primul sau nivel, si ca ar data, din perspectiva tehnicii de constructie, din perioada de ocupatie otomana de dupa anul 1420.
Într-o perioada târzie "donjonul" a fost acoperit cu olane, gasite în cantitati apreciabile în interior, dar pâna la 1659 cel devreme, acesta era acoperit cu sindrila, dupa cum ne înstiinteaza calatorul turc Evlia Celebi (10).
       Dupa constructia acestui turn central s-a procedat la nivelarea terenului din jur cu un strat de lut galben rezistent la apa din sol si apoi cu un al doilea strat de mortar. La aproximativ 6 m de turn s-au ridicat zidurile de incinta care au un traseu circular la sud iar la N, V si E poligonal, însumând 6 laturi. Acest prim zid de incinta era considerat de catre Gr. Florescu ca apartinând perioadei romane. El identificase pe parcursul traseului sau existenta a 9 turnulete cu un diametru de aproximativ 2 m. Conform aprecierii autorilor sapaturilor din 1978-1980 nu se poate sti cu siguranta în stadiul actual de prezervare care era numarul real al turnurilor.
       Bazându-se pe observatia ca blocul de marmura care marca pragul intrarii în partea de est a cetatii, provenind de la Oescus, ar fi fost adus aici conform uzantei de catre turci, Gr. Florescu considera ca accesul în incinta se facea la aceasta data pe partea de sud.
       Între turnul circular si incinta, în partea de sud, se afla putul. Tot acestei perioade apartine si santul de aparare aflat la circa 5 m de incinta, cât si escarpa care pare a fi depasit în inaltime nivelul de calcare si care nu acoperea si partea sudica, unindu-se la SV si SE cu zidul de incinta. Santul ar fi avut o adâncime de 2.50 m si ar fi fost umplut cu apa, daca tinem seama de adâncimea mica la care se afla pânza freatica.
Pe baza materialelor ceramice descoperite în straturile corespunzatoare acestor prime doua faze se poate afirma ca ele s-au succedat rapid si ca pot fi încadrate sfârsitului de secol XIV si începutului celui urmator.
       În a treia faza zidul de incinta este demantelat pâna la înaltimea de 1-1.5 m si refacut. În partea de N si E acesta este mai lat cu o marime ce variaza între 0.15-0.70 m. Tot acum s-au realizat turnuletele cu diametrul de 3 m dintre care astazi mai sunt identificabile doar 7. În opinia lui Gr. Florescu aceasta ar fi faza de constructie corespunzând perioadei lui Mircea cel Batrân, când poarta este mutata la E.        Excentricitatea acestei faze ar fi fost dictata de necesitatea ca zidul sa aiba o mai mare stabilitate, astfel ca era important ca acesta sa-si aiba fundatia sprijinita direct pe sol.
Gh. I. Cantacuzino apreciaza ca este posibil ca refacera sa fi fost necesara ca urmare a luptelor din 1395-96 si ca astfel am putea lega aceasta faza de inscriptia din 1397-98 (11), rezultând ca reparatiile s-ar fi efectuat din ordinul lui Baiazid Ildîrîm, ori, ca o a doua posibilitate, aceste refaceri ar apartine primei jumatati a secolului al XV-lea (12), fapte care contrazic datarea pe care o încearca pe baza materialului ceramic, anume posterior secolului al XV-lea (13).
        Într-o faza urmatoare, a treia, zidul de incinta a fost considerabil îngrosat, ajungând la grosimi mai mari de 4 m, acoperindu-se astfel turnuletele semicirculare alipite curtinei si având la exterior un traseu poligonal. Tinând seama de pozitia grinzilor de lemn din interiorul zidurilor s-a presupus ca întreaga parte superioara ar fi fost refacuta. În partile de VNV, NV, N si NE au fost adaugate 4 deschideri de tragere. În interiorul incintei în partea de S s-a construit un turn rectangular de 4.80 X 6 m iar la exterior în partea de SV un altul care facea legatura între escarpa si curtina si lânga care se pastreaza 8 trepte ale unei scari care ne lasa sa presupunem ca turnul ar fi avut cel putin un nivel sau o platforma de tragere. Acestei perioade se pare ca-i apartine si contraescarpa si, având în vedere ca aceasta în dreptul intrarii de la E este îngrosata cu aproximativ 1 m, putem presupune ca acum s-ar fi mutat poarta aici. Escarpa pastreaza precum am amintit, un prag de marmura provenit de la Oescus, sprijinit pe 3 console. Accesul se facea peste sant prin intermediul unui pod mobil.
        Ulterior intrarea a fost zidita si mutata cel mai probabil la sud. Aceste ultime transformari sunt databile în linii mari, pe baza ceramicii descoperite în straturile corespondente, ca fiind posterioare secolului al XV-lea.

        Luptele în legatura cu care trebuiesc puse lucrarile de reparatie sunt cele de la sfârsitul secolului XIV (1394 (14), 1395 (15) si 1396 (16)), cea din 1420 când foarte probabil Mahomed va cuceri cetatea si cele din secolul XVI (1522 (17) si 1594). În ceea ce priveste analogiile ce pot fi facute, acestea sunt legate de turnul circular central, caci planul cetatii urmareste îndeaproape structura fortificatiei presupusa a fi romana. Acesta si-ar gasi cele mai apropiate asemanari cu turnul de la Petric sau cel de la Gradiste de lânga Sekunic (18).
        În secolul al XV-lea, când presupunem ca turnul a fost ridicat, acest tip circular era folosit atât în spatiul balcanic (19) cât si în Transilvania la Breaza (20), Sibiel (21), Bologa si altele. Un alt element ce poate fi considerat de "veche traditie romana si bizantina" este contraescarpa, care de altfel a cunoscut la rândul ei o larga raspândire atât în Orient cât si în Occident (22).

  Bibliografie

(1) Gr. Florescu, Cetatea Turnu, în RIR, an XV, 1945, IV.

(2) H. Chirca si C. Balan, O inscriptie din 1397-1398 privitoare la stapânirea turceasca de la Turnu, în SMIM, III, 1959, pp. 359-364.

(3) N.Iorga, Studii de istorie si istorie literara, II, în “Literatura si arta româneasca”, an IV, 1899, nr. 3, p. 140.

(4) Gr. Florescu, Cetatea Turnu, în RIR, an XV, 1945, IV.

(5) Gh. I. Cantacuzino, Cetati medievale din Tara Româneasca în secolele XIII-XVI, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2001, p. 185.

(6) Identificare certa.

(7) Citata de Gr. Tocilescu în Monumentele epigrafice si sculpturale ale Museului National de Antichitati din Bucuresti, partea I, Bucuresti, 1902, p. 249, nota 3.

(8) Hurmuzaki, Documente..., 1-2, pp. 384-385.

(9) J. Leunclavius, Historiae Musulmanae Turcorum de monumentis ipsorum excriptae libri XVIII, Frankfurt, 1591, col. 268.

(10) Maria Holban, Calatori straini..., vol.6, p. 705.

(11) În legatura cu aceasta inscriptie s-a presupus, având în vedere ca este scrisa în slavona si ca sultanul are simplul titlu de împarat, ca reparatiile s-ar datora ori localnicilor, ori ca lucrarile ar fi fost efectuate de mesteri sud-dunareni; H. Chirca si C. Balan, O inscriptie din 1397-1398 privitoare la stapânirea turceasca de la Turnu, în SMIM, III, 1959, pp. 359-364.

(12) Gh. I. Cantacuzino, Cetati medievale din Tara Româneasca în secolele XIII-XVI, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2001, p. 192.

(13) Gh. I. Cantacuzino, op.cit., p. 197.

(14) Cetatea este cucerita de Baiazid.

(15) Cândva toamna este recucerita de Mircea cu ajutorul lui Sigismund, pentru ca putin mai târziu sa fie recucerita de turci.

(16) Mircea împreuna cu Stibor, voievodul Ardealului, ocupa Turnu, iar dupa Nicopole aceasta este recucerita de otomani; este posibil ca dupa revenirea pe tron, domnul Tarii Românesti sa ia si cetatea Turnu.

(17) Cu ocazia asediului lui Ioan Zapolya.

(18) Gh. I. Cantacuzino, Elemente de caracter Bizantino-Balcanic în fortificatiile medievale din Tara Româneasca, în BMI, 1971, anul XL, nr. 3.

(19) A. Rasenov, Krepostta pri Mezek, în “Isvestiia na Arheol. Institut”, Sofia, XI, nr. 1, 1937, pp. 171-179; D. Concev, Le château médiéval Oustra dans les Rhodopes, în “Byzantinoslavica”, XXV, nr. 2, 1964, pp. 254-260; A. Deroko, Srednjevekovni grodovi u Srbiji, Crnoj Gorj i Makedoniji, Beograd, 1950, pp. 103-04 si fig. 84, p. 144 si fig. 137-138, p. 139, p. 144 si fig. 161, p. 153, p. 157 si fig.170, p. 160 si fig. 205.

(20) Th. Nagler, Cercetarile din cetatea de la Breaza (Fagaras), în “Muzeul Brukenthal. Studii si comunicari”, vol.14. Arheologie-istorie, Sibiu, 1969, pp. 93-99, 144 si pl. I.

(21) A. Decei, Cetatea Solga de la Sibiel – jud. Sibiu, Sibiu, 1942.

(22) G. Rey, Etude sur les monuments de l'architecture militaire des Croisés en Syrie, Paris, 1871, pp. 14-15.